În contextul mai larg al mişcării psihanalitice, interesul descoperitorului inconştientului colectiv pentru problemele pedagogiei nu constituie o excepţie. Dimpotrivă, constatând că rădăcinile nevrozei adultului se află în disfuncţiile relaţionărilor (educative) intrafamiliale din copilărie, psihanaliştii perioadei începuturilor au considerat pe bună dreptate că profilaxia printr-o educaţie modificată în sens permisiv este preferabilă terapiei corective ulterioare. La Jung, perspectiva este mai generală, mai puţin specializată.
Vasile Dem Zamfirescu
„… Este instituţia iniţierilor sau a consacrărilor virile; la vârsta pubertăţii, adolescentul este dus în casa bărbaţilor sau într-un alt loc de consacrare, unde este sistematic înstrăinat de familie. Totodată este iniţiat în tainele religioase şi este situat într-o lume complet nouă, nu doar în ce priveşte relaţiile cu totul noi, dar şi ca o personalitate nouă, devenită un «quasi modo genitus». Iniţierea este adesea legată de tot felul de torturi, nu rareori de circumcizie şi altele asemenea. Obiceiurile sunt fără îndoială străvechi şi au lăsat urme în inconştientul nostru, la fel ca multe alte trăiri primitive. Ele au devenit aproape un mecanism instinctiv, aşa încât şi fără o necesitate exterioară se reproduc mereu de la sine, ca în cazul «botezului studenţesc» sau în consacrările studenţilor americani care îl depăşesc pe acesta. Ele sunt îngropate în inconştient ca o imagine primordială, ca un «arhetip», cum spune Augustin.»
C.G. Jung
